M-am mutat!

La protestele repetate (si deci pe bune, fara urma de rasfat :)) ) ale amicilor mei m-am mutat in casa noua.

Sper ca e de bun augr, asa ca va astept pe toti cu mare drag LA MINE

Ce as inventa ( I )

Daca m-ar duce mintea as inventa cate ceva ce mi-ar face viata mult mai usoara.

(1) TELEPORTAREA Are rost sa dezvolt pe tema asta?! Imi pierd in medie 2 ore/zi (estimare optimista) pe drumul acasa-birou-acasa.
(2) TIMPUL TRANSFERABIL Mi s-ar parea grozav sa pot lua (numai daca mi se ofera!) de la altii ceva din timpul pe care ei il au in plus. Nu mult, si nu mereu. Doar din cand in cand, la nevoie. Nu as abuza, oricum am capatat deja ceva timp in plus datorita inventiei de la punctul (1), dar sigur ar fi situatii in care m-ar ajuta foarte tare 2-3 ore suplimentare.
Cum ar fi?! "Ai sa-mi dai si mie 2 ore azi? Nu poti azi? Dar cand ai putea?" "Nu pot sa iti DAU 2 ore, iti pot IMPRUMUTA insa o ora jumate. Dar o vreau inapoi!" "O.K., e grozav si o ora jumate! Ti-o dau inapoi luna viitoare, pe 4 sau pe 5."
(3) HAINE+INCALTARI ADAPTATIVE Adaptative la cheful meu, adica sa isi schimbe forma si culoarea dupa cum am eu chef/nevoie in momentul respectiv. As avea in felul asta absolut orice obiect de imbracaminte as dori, cu minim de cheltuiala si spatiu necesar depozitarii. Et voila! Sa mai spuna cineva ca nu sunt econoama sau eficienta!
(4) INDIFERENTA (la borcan sau vrac) Asta mi-ar fi utila pentru ca am prostul obicei de a "pune la suflet" cam prea multe. Cand as simti ca incep sa devin prea apasata sau indurerata de cate ceva as da fuga la MAGAZINULDEDETOATE si as cumpara dupa nevoie, cata imi trebuie. Desigur, o sa trebuiasca sa devin intai foarte echilibrata, ca sa evit posibilitatea de a cumpara prea multa totusi ...

Fac precizarea ca niciuna din inventiile de mai sus nu ar fi tinuta spre folosul meu exclusiv, fireste. Ar fi accesibile (aproape) tuturor.

va urma (poate)

Limonada si ....

"Stii .... pana la urma se pare ca s-a intamplat .... si am ajuns sa nu te mai iubesc" ii zise ea aproape soptit.
Era o dupa amiaza aproape frumoasa, insorita si cu liniste multa. Ea ii acceptase intalnirea "la un suc" pentru ca voia sa vada , sa testeze, sa se convinga ...
"Nu stiu cum s-a intamplat! Adormeam si ma trezeam cu gandul la tine, si somnul imi era tot al tau... Dar m-am trezit dintr-o data intr-o dimineata in care pur si simpu nu mai erai! La inceput am fost derutata, te stiam acolo, in sufletul si gandurile si dorintele mele, si faptul de a ma fi trezit fara tine a fost la inceput deconcertant. Dar m-am spalat pe ochi si mi-am facut cafeaua fara cea mai mica dorinta de a te regasi in mine. Stii? Nici macar nu te-am cautat! Am fost usurata! Usurata ca in sfarsit, dupa atata timp in care mi-ai aratat cu obstinatie ca ai plecat de tot, am gasit puterea de a ma ridica si inchide usa dupa tine", a continuat ea cu din ce in ce mai mult curaj.

Avea in fata un pahar foarte mare cu limonada, si cu fiecare sorbitura din pai parea sa capete putere. Era cumva de parca forta ei de a-l anunta ca nici pentru ea NU MAI ESTE crestea pe masura ce scadea nivelul limonadei aleia reci, indulcita cu miere.

El o privea tacut, intrucatva indurerat. "Ma bucur ca te-ai scuturat de mine. Privesc in urma la povestea noastra cu incantarea de a fi trait ceva cu adevarat minunat"

"Vezi?" spuse ea zambind trist . "Nici macar acum nu ai puterea de a spune ca iti pare rau dupa NOI. Pe de alta parte ", continua ea pe masura ce tristetea ii disparea din priviri odata cu limonada din pahar, " este aproape firesc sa nu iti para rau. De prea multe ori ai numit ce a fost intre noi POVESTE. Povestile se termina, toata lumea stie asta. Au introducere care te incalzeste, cuprins care te bucura si amuza o perioada si o incheiere plina de obicei de invataminte. Eu nu stiu ce invataminte are finalul nostru. Stiu doar ca nu te mai iubesc incepand cu dimineata aia in care nu erai in trezirea mea rasfatata, si eu nu te-am cautat" a incheiat ea cu un usor oftat de usurare, turnand inca un pic de miere in pahar.

A gandi / a nu gandi, sau Fata cu fondul de ten

Daca ai vreodata vreo treaba pe la vreo mica agentie a unei banci s-ar putea sa fie nasol.

Hai sa presupunem ca la un moment dat vrei sa iti cumperi diverse cu banii altora, si iti intra in cap ideea ca ai putea sa-ti majorezi o linie de credit. Daca dupa ce intra in cap aceasta idee ea si iese imediat, esti safe. Dar daca ramane acolo, intre cele doua urechi ..... s-ar putea sa ai probleme.
Teoretic treaba e simpla! Completezi o adeverinta de la serviciu , mai aduci una-alta ... si gata! Da, dar asta numai intr-o lume utopica. In the real world, domnisoara de la ghiseu poate constata ca modelul de adeverinta pe care ti l-a dat acu' o luna nu mai e bun, au unul nou. Diferenta intre ala vechi si ala nou este ca proaspatul are in plus niste linii pe unedva. Nu, linile alea nu trebuie completate in situatia data, dar ......
Si daca ti se intampla din astea ai putea ajunge sa gandesti lucruri neplacute despre respectivul functionar. Lucruri de genul "neuronul tau a obosit azi dimienata , cand ti-ai intins fondul de ten". Urat gand. Recunosc. Si mai recunosc si ca el a existat pe bune intre cele doua urechi proprii. Si ....daca ma uit bine ... cred ca inca se mai afla acolo.
Si ma intreb asa, retoric si prosteste ... cum naiba ne asteptam noi, societatea asta romaneasca, sa evoluam?

Dar nu stau mult sa fabulez pe tema asta. Am de completat o adeverinta noua, repede-repede, pana nu se schimba iar formularul.

Prin RATB , catre multinationala

Daca ar fi sa fac un top al locurilor unde aud cele mai interesante chestii, biroul si RATB-ul ar fi periculos de apropiate ca numar de puncte. Bine, e logic sa fie asa, dat fiind faptul ca in locurile sus mentionate imi petrec majoritatea timpului..... Dar de ce m-as plange? Ce ar fi viata fara RATB - birou - RATB - home?
......... liniste, aia ar fi, dar asta e alta discutie.

Cele mai tare chestii auzite saptamana asta (stiu ce e abia luni, dar ma gandesc ca sunt sanse mici sa le detroneze ceva pe astea pana in week-end, si daca le detroneaza .... bafta mea, am material pentru un post in plus) au fost urmatoarele:

A. din categoria RATB-ul sa traiasca, macar pana imi iau carnet:
"ne mai ramane speranta", a zis o tanti catre un nene in timp ce comentau pe tema shefu' are voie pentru ca e sef. "ca speranta moare ultima" a tinut tanti sa incheie apoteotic, facandu-ma sa inteleg once and for all ca 1. in RATB se filosofeaza la greu si 2. prea multa lume primeste, citeste si se foloseste de zicerile celebre care circula sub forma de PPS.

B. din categoria multinationala cu oameni prin toate colturile tarii:
"merg si eu la trainingul asta" zise colega mea la telefon, "si ma intrebam daca m-ai putea ajuta cu transportul pana acolo". Vocea de la capatul firului a raspuns afirmativ, drept pentru care colega mea mi-a declarat multumita : "Am rezolvat, plec la training impreuna cu X" Apoi, intorcandu-se cu tot corpul catre mine "Ai idee CINE E X???"
Firesc , am hahait impreuna cateva minute bune.

Nu stiu, poate nu sunt chiar ASA funny. Poate e doar ASA de luni, si vreau cu ASA disperare sa ma amuz.

Filosofie de tramvai

Ieri in tramvai am auzit una tare.

O tanti vorbea (am scris "vorbea", dar de citit se citeste "barfea") la telefon la modul crunt. Si pentru ca nu era o tanti aflata in frageda pruncie ci una adevarata, la peste 30-and-something de ani ... barfa era pe teme serioase: economia romaneasca plus sucesul la romani. Si dupa ce isi da cu parerea in legatura cu anumite fabrici care s-au inchis, ajunge cu discutia la o EA (vreo sefa ceva de pe uneva, vreo invingatoare de prin cercul lui tanti, am presupus eu). Si emana a noastra tanti urmatoare cugetare (parafrazez) : Toata lumea crede despre EA ca este desteapta , ca atfel nu ar fi avut cum sa ajunga unde a ajuns! Dar de fapt nu e desteapta deloc, e proasta! Doar a avut noroc! A avut noroc ca in drumul ei sa dea peste oameni mai prosti decat ea!

Si atunci m-a lovit revelatia. Filosofica, asa.
DESTEPTACIUNEA ESTE BAFTA DE A DA IN DRUMUL TAU PESTE OAMENI MAI PROSTI CA TINE!!!

Daca este cineva care a ajuns la aceeasi revelatie inaintea mea (si probabil ca este) , CHAPEAU!

DIXIT (cum ar zice Daniela) !
DOAAHHH (cum as zice eu, si chiar o fac) !!!

Dimineti zilnice

Ce au in comun toate diminetile mele de in-cursul-saptamanii? Dar .... absolut toate?

Semintuneric, ar fi o varianta. Dar neah, nu tine. Diminetile de vara sunt luminoase din punct de vedere soare chiar mai devreme decat ora la care ma trezesc eu.
Strazi libere, s-ar mai putea zice. Neah, au fost dimineti in care era asa de aglomerat incat a trebuit sa ma uit de mai multe ori la ceasul din intersectie. Ala de la mobil isi pierduse de mult credibilitatea.
Sa fie cafeaua? Pai ... nu neaparat .... Se mai intampla (rar, dar...) sa o si sar.
Muncitori in constructii, omniprezenti? Hm... depinde de ruta, depinde de ora-minutul-secunda in care ma urc in autobuz.
Aglomeratie teribila in RATB. E, in ciuda tuturor aparentelor, nici asta nu merge. Mi s-a intamplat de cateva ori sa imi pot aseza somnolenta pe scaun inca de la prima statie.

Aaaa.... Asta e. Am zis cuvantul magic. Somnolenta.

MI-E SOMN!

Din nou despre coincidente

“Cine si ce sunt? Raspuns: sunt suma a tot ce s-a intamplat inaintea mea, a tot ce am fost, vazut si facut, a tot ce mi s-a facut. Sunt orice lucru si orice fiinta a caror existenta in lume au afectat si au fost afectate de existenta mea. Sunt tot ce se intampla dupa ce am plecat si nu s-ar fi intamplat daca n-as fi venit. Si sa nu credeti ca reprezint un caz exceptional: fiecare “eu” , fiecare dintre cei peste sase sute de milioane cati exista la ora actuala, contine o multitudine asemanatoare. Repet, pentru ultima oara: ca sa ma intelegeti, trebuie sa inghititi o intreaga lume.” (Salman Rushdie, din “Copiii miezului noptii”)

Mi-a sunat al naibii de cunoscut, mai ales prima parte. Apoi..... am gasit!
Ideea este prezenta si in campania publicitara a unei foarte mari companii de telefonie mobila.
Sa fi ajuns ei, “ganditorii” , creativii companiei respective, la concluzia la care a ajuns Rushdie acum multi ani? Sau (ca asa sunt eu, Toma-necredinciosul-necredincioasa) au preluat ideea si au modificat-o usor, cat sa “dea” bine si sa nu te prinzi ca e “imprumutata” decat daca ai citit cu mare atentie la detalii despre copiii aia din miez de noapte?
Raspunsul nu il voi sti niciodata.

Daca s-a ajuns, dupa meditatii mai mult sau mai putin intense, la acelasi gand cu al lui Rushdie, atunci felicitari filosofilor din advertising!
Daca s-a “imprumutat” ideea, atunci ... felicitari ca l-ati citit pe Rushdie!

Domnule Rushdie, multumesc!

"Si lucrez vegheat de clipirile verzi si ca sofranul ale zeitei mele de neon. In fond, condimentele si aromele pe care le prepar sunt legate de mazgalelile mele nocturne - ziua printre borcanele de muraturi, noaptea cu foile de hartie, imi petrec timpul in slujba maretei opere de consevare. Memoria, la fel ca fructele, se vede salvata de mistificarea ceasurilor"

"Fiecare joc are o morala a lui; cel pe nume Serpi si Scari exprima ca nicio alta activitate adevarul etern potrivit caruia pentru fiecare treapta urcata te asteapta cate un sarpe dupa colt, iar pentru fiecare sarpe exista in compensatie cate o scara. [...] e de asemenea cu putinta sa te tarasti in jos pe o scara si sa te cateri triumfator pe veninul unui sarpe ... "

"Ce nu se vindeca se suporta"

"[...] in mintea mea promisiunea unui viitor exotic a fost intotdeauna antidotul ideal pentru deziluziile prezentului"

(din Salman Rushdie, "Copiii miezului noptii")

Bucurii mici care aduc zambete mari

Viata este frumoasa.

Asta o declar eu, Ioana cea usor (bine, bine, nu FOARTE usor) depresiva lately.
Azi cred ca viata e frumoasa daca o ajuti un pic. Si o poti ajuta inconjurandu-te de persoane frumoase din toate punctele de vedere, sau facand lucruri pe care nu le aveai pe to do list dar care te fac efervescent, sau zambind lung si rasfatat la telefon cand spui "ce faceati, mama? leneveaaaati?" , sau .....

E frumos cand dupa-amiaza, in loc sa invat asa cum imi propusesem , intru in biblioteca aia de la parter. Pentru ca ..... e deschisa! Si pentru ca mai e valabil abonamentul! Si pentru ca dintr-o data Rushdie suna mult mai placut decat Fundamentele Psihologiei (care oricum pentru mine suna foarte bine!).

E frumos atunci cand, trimitand un SMS in care ma vait ca uite, citesc Rusdie in loc sa invat, primesc unul de raspuns teribil de luminos si pozitiv !

E delicios atunci cand, venind dimineata la birou la prima (si vreau sa spun chiar PRIMA) ora gasesc un print frumos si colorat al lui Warm Fuzzy Tales, si dintr-o data fata mea este prea mica pentru asemenea ditamai zambet!

E grozav atunci cand, oricat de trista si mica ma simt, STIU ca in viata mea exista oameni care fac lucrurile astea posibile. Diseara am sa ii povestesc mamei despre asta si se va bucura.
Acum o astept pe Daniela. Vreau sa ii multumesc pentru Warm Fuzzy (de unde stiai tu ca am nevoie ?!?!?! Asta e din categoria "cum naiba?!" ) si sa ii arat niste "ziceri" din Rushdie.

Vara de lunea asta

Ce soare, inca de dimineata! Daca ignor frigul si privesc doar pe fereastra ma pot pacali ca mai este inca vara!
Pot sa ma prefac ca aud zgomot de valuri, rasete de copii, pot sa ma prefac ca simt miros de nisip!
Terasa pe care imi beau acum cafeaua este partial insorita, dar asta e bine. Nu am apucat inca sa imi intind crema pentru protectie solara, asa ca mai stau un pic la umbra. Numai pana termin cafeaua, apoi imi pun palaria si ..... pe malul marii cu mine! Pe chaise-longue...

Gata, am decis. Azi e vara pentru mine.
Am un amic care obisnuieste sa spuna ca lunea nici iarba nu creste. Dane ..... guess again! Lunea asta e vara.

........... si m-am si machiat .....

Macar ...

Super aiurea, m-am trezit azi-dimineata cu dorinta ca eu sa nu fiu eu.
Macar o vreme, macar azi, macar ...... Sa ma aflu, fie si pentru scurt timp, in pielea (cu suflet cu tot) unei persoane pe care nu o doare nimic.
Sa nu simt frigul de afara, sa simt in schimb doar aerul proaspat.
Sa nu vad norii, sa vad doar culorile toamnei.
Toamna sa nu insemne trist si gol, sa insemne bogat si aromat.
Sa nu fiu trista pentru .... nimic ....... , sa fiu vesela pentru tot.

Dar am decis. De luni reincep sa-mi las cochetaria sa se manifeste in exterior si altfel decat prin haine asortate si margele. De luni reincep sa imi asez parul mai cu grija. De luni reincep sa ma machiez. Poate machiajul va reusi sa ascunda asa de bine starea ASTA, aratand-o doar pe CEALALTA, incat am sa incep sa cred ca nu e doar de suprafata. O sa incerc, macar.
De ce de luni? Pentru ca urmeaza week-end-ul, si in week-end nu ma machiez , si parul strans in coada este perfect satisfacator.
Si apoi....... pana luni mai sunt doua zile jumate. Poate mai estompeaza frigul, norii, toamna si tristetea.

Si daca nu ..... stiu ca macar am incercat....

Casa bunicilor

Se apropie Craciunul!

Oricum mi-ar fi viata de-acum inainte, orice surpiza (buna sau rea) mi-ar aduce Craciunul , in sufletul meu sarbatoarea asta va insemna casa bunicilor.

Vanzoleala incepe inca de dimineata. Ne pregatim, ne imbracam de sarbatoare, verificam sa nu uitam niciun cadou si .... pornim!
Prima oprire este la biserica Sf. Elefterie, unde aprindem lumanari si ma gandesc de fiecare data la bunica cealalta, cea pe care nu o mai am, cea care a insemnat o gramada de dimineti si seri si sarbatori ale copilariei mele. Am impresia ca daca ma gandesc la ea va simti bucuria noastra, si va fi si ea cu noi de Craciun.

A doua oprire.... casa bunicilor!

Desi de cate ori mergem la bunici intram pe usa de la bucatarie, de Craciun se intra in casa pe usa din fata! Ne salutam de parca nu ne-am mai fi vazut de o gramada de vreme, apoi mama sau tata inmaneaza bunicii cadourile puse toate intr-o punga (discret! pentru ca in mod tacit s-a decis ca nimeni nu STIE ca acolo sunt cadouri, nimeni nu STIE ca am plecat cu ele de-acasa!) si ...intram in casa.

Masa este intinsa, pentru ca suntem multicei! Sunt bunicii, sunt unchiul, matusa si varul meu, suntem eu si sora mea (si de ceva ani sunt si sotii nostri si apoi si fetitele), sunt parintii mei ... Si poate cine stie, poate mai vine cineva, ca doar e Craciunul!
Asa ca masa este intinsa si aproape aranjata. Aproape, pentru ca la ultimele detalii participam mereu cu totii. Fiecare aseaza ceva, orneaza altceva, despacheteaza bunatati ..... ba unii din noi chiar le si gusta! Nu putem pune orice pe masa de Craciun!

Dupa ce ne-am adunat cu totii incepem , absolut invariabil, aceeasi discutie : "OARE VINE MOSUL ANUL ASTA?"
Si ne tot intrebam, si presupunem, si aruncam cate un ochi pe fereastra in timp ce rontaim pe ascuns ("cum!??! inainte de masa?!??!") bomboane din brad.
Bunica ne aduna pe toti langa brad si ne pune sa cantam colinde, in timp ce ea se strecoara pe usa din bucatrie, iese in curte si suna la usa din fata. Pana sa ne dezmeticim noi din "surpriza" ea e inapoi. Deschidem usa si .....pe prag gasim un sac maaaaare de iuta in care sunt o gramada de cadouri.
"Cand a venit, mai? Tu l-ai vazut? Incredibil, dar nu m-am dezlipit nici macar o secunda de la fereastra! Extraordinar, cum a putut sa se strecoare!"
Apoi incepe agitatia maxima in jurul sacului. Fiecare isi primeste cadoul in exclamatii de incantare, si apoi il prezinta celorlalti ca pe un trofeu.
Incetul cu incetul zgomotul din jurul bradului se muta in sufragerie, la masa.
Pe patul urias din dormitorul cu bradutul fetele isi imprastie, incurca si descurca darurile.

Nu stim niciodata cand trece ziua.
Cand ajungem apoi fiecare la casele noastre oftam usor, intre bucurie si tristete. Bucurie pentru ca ne-am mai strans toti si anul acesta, tristete pentru ca ..... intr-un fel pentru care nu exista explicatie stiintifica, ziua de Craciun e cea mai scurta din an!

Dar exista "la anul", nu-i asa?

La birou, dar ma tratez

De ceva vreme primesc mailuri adresate catre "all employes Romania" cu mesaje de genul : "dragi colegi, va anunt ca eu, X-ulescu, sunt in concediu in perioada .... Pentru probleme care nu sufera amanare contactati pe....."

Zau ca sunt frustrante mailurile astea. Pentru o persoana echilibrata ca mine, care isi doreste sa aiba bani dar sa stea acasa si sa faca ce vrea, mesajele astea sunt frustrante.
Cred ca maine la prima ora trimit un mail in care anunt ca eu, Y-uleasca, in perioada urmatoare (prelungita a la long) voi fi la birou. Pentru probleme care nu suporta amanare sa ma contacteze pe mine, pe adresa cunoscuta.

All employes Romania, here i come!

Anatomia lui Grey, ce coincidenta!

Vorbeam cu Daniela acum ceva vreme despre coincidente, despre cat sunt ele de surprinzatoare si cat ne fac sa ne intrebam cu uimire pana la paroxism "cum naiba????"
E de neinteles uneori cum se pun in miscare rotite astfel incat in universul tau se intampla exact ACELE lucruri care te misca, intalnesti exact ACELE persoane cu ACELE preocupari comune tie, la radio se difuzeaza exact ACELE melodii din "folclorul" care te lega de cineva....

In seara asta m-am uitat la serialul meu preferat, "Anatomia lui Grey". Si m-am intrebat si in seara asta, ca in atatea alte seri de marti, "cum naiba???" Am aflat azi din serialul meu preferat ca exista uneori lucruri, intamplari, persoane care , dintr-un motiv sau altul, te ranesc. Pentru ca se strica, pentru ca se petrec impotriva "curentului" care esti tu, pentru ca pleaca fara sa fii pregatit pentru asta ... Si lupti din rasputeri sa treci peste, sa uiti, sa te vindeci, sa fii altfel, sa inveti sa traiesti fara. Dar faci asta pastrandu-le langa tine intr-o forma oarecare, una pe care o crezi safe, una care iti creeaza o falsa senzatie de apartenenta la CEVA. Si crezi o vreme ca ai reusit, sau ca macar esti pe calea cea buna. Esti linistit, langa lucrurile stricate sunt si lucruri noi si bune si mai frumoase, langa intamplarile invers sunt si cateva orientate corect, si parca persoanele care au plecat nu au plecat chiar de tot. Dar se intampla ca taman cand simti mai in siguranta ...... sa fii tras dureros inapoi.

Te legi uneori de intamplari, de senzatii, de oameni.... Dar intamplarile sunt pe dos, senzatiile sunt false si oamenii pleaca. Si incerci sa te vindeci de tot si toate fara sa le strici locul pe care il considerai a fi langa tine, dar din cand in cand esti tras inapoi cu o forta care te copleseste..... Si cu cat incerci mai mlt sa te eliberezi, cu atat mai mult te incurci.
Si am aflat azi din serialul meu preferat ca atunci cand se intampla asa cel mai bun lucru pe care poti sa-l faci este .... sa pleci! Sa te desprinzi fortat din panza asta de paianjen, sa lasi toul in urma. Sa rupi tot ceea ce te lega sufocandu-te, tinduindu-te in NU MI-E BINE, chiar daca desprinderea doare. Pana la urma se vindeca. Poate.

Bine ..... Am constientizat asta mai demult. Doar ca nu am vrut sa o aplic pana acum. Pana azi dupa-amiaza. Si apoi ... seara am vazut ..... exact episodul asta.

Cum naiba?????

335

In drumul zilnic spre birou, pe acelasi traseu si aproximativ la aceleasi ore matinale, ma face inevitabil sa intalnesc aceleasi personaje.

Uite-o pe fata asta bruneta cu carare pe mijlocul capului. I-o fi spus cineva ca ar fi mult mai draguta daca s-ar pieptana cu cararea intr-o parte?
Ah......iata, a ajuns si nenea care bea bere in fiecare dimineata. Vorbeste catre oameni asa, aiurea, fara sa astepte raspuns. Cred ca de fapt vorbeste catre sine si doar SE UITA la oameni.
Ahaaaa ..... Iar poarta domnisoara geanta aia care mi-a placut teribil! Hm... Azi a ajuns inaintea mea....

Si tot asa, de la Obor pana la Casa Presei.

Doamna cu multe bratari, inele pe toate degetele si revista de integrame, ma bucur sa va vad azi. Nu v-am vazut zilele trecute si eram ingrijorata.

Studentie gri

Ce straniu ni se schimba perceptia aceluiasi lucru odata cu varsta!

Acum cateva zile un bun prieten avea ceva treaba prin caminele studentesti din complexul Leu, si am mers si eu. Nu stiu.....poate ca toamna, poate vremea rea din ziua respectiva, poate faptul ca era foarte putina lume pe-acolo , poate toate astea adunate .... mi-au lasat o impresie de sumbru, apasator, saracie... parca eram intr-un film american in care ti se dezvaluie o anume parte a realitatii, una neplacuta....
Imi amintesc ca atunci cand eram studenta aveam colegi care stateau la camin, si desi nici atunci nu mi se parea 100% frumoasa viata acolo in niciun caz nu ma apasau peretii cand le faceam cate o vizita.
Acum ...
Prietenul meu ma privea pe jumatate amuzat jumatate nedumerit, si imi tot repeta "bine, dar.... sa stii ca astea sunt camere bune! Isi vor aduce televizoare, calculator..... Se mai schimba!"
Asa o fi, stie el mai bine, dar ... Fara sa imi propun sa fac asta m-am imaginat studenta intr-un alt oras, fiind nevoita sa imi traiesc studentia in asemenea camere, si mi s-a parut foarte, foarte trist...
Probabil sunt eu mult prea inchistata in ceea ce consider a fi confortul meu personal, sau poate pur si simplu .... am imbatranit !

Ma gandesc sa mai fac o vizita pe-acolo in plin an universitar si asa poate imi schimb impresia , pentru ca in momentul asta cele cateva minute petrecute acolo mi-au lasat un gust asa amar....

Fularul frantuzesc

Daca nu as fi intrat in bucatarie sa imi iau piersicile de pe masa nu as fi vazut ca ploua in asa hal. Umbrela o aveam in sac, dar m-as fi incaltat in saboti.....

Putine lucruri se compara cu cautatul prin cutiile de pantofi, orbecaind, la 6.30 dimineata. Am gasit niste sandale pe care nu le-am incaltat nici macar o data vara asta, si pe care uitasem cu desavarsire ca le am! Dar ce folos.... Afara ploua ca toamna, eu eram in fusta, pregatita pentru saboti, cautand zgomotos pantofii aia negri inchisi in care nu intra apa.
Surprinzator cate lucruri pot incapea intr-o garsoniera!
Am admirat inca o data ordinea placuta in care imi tin pantofii, am injurat inca o data faptul ca ma simt datoare sa am papuci de vara de toate culorile, am oftat inca o data pentru ca e toamna si ploua, dar am gasit pantofii. Erau acolo, intr-un dulap, asezati cuminti in cutie. Degeaba pusesem peste ei alte cutii de colorati, ei stateau acolo zambind sadic, stiind ca le va veni timpul.
M-am infasurat in fularul gros primit de la ai mei cand au fost in excursie in Paris, si m-am simtit aproape boema.
Am coborat in strada , m-am ghemuit cat mai bine sub umbrela, am privit cu jind catre cele 5 autobuze care au trecut unul dupa altul si pe care le-am pierdut .....
Intersectia de la Iulia Hasdeu era asa cum e mereu atunci cand ploua. Inundata. Ca si dispozitia mea, ca si dorul meu pentru soarele de care nu m-am bucurat vara asta....

Am ajuns la birou, mi-am lasat fularul pe un spatar de scaun, mi-am spalat piersicile, mi-am luat cafeaua, m-am ghemuit in scaun si am inceput sa scriu.
Ma simt (inca o data) atat inauntrul meu cat si in afara, privindu-ma de sus si de jur imprejur.

Poate e de la r-ul graseiat care vine de pe spatarul de alaturi.

Dimineata pe racoare

Sunt, fara doar si poate, o adepta a invatatului si invatarii. Consider ca daca intr-o zi am invatat un lucru catusi de mic, atunci ziua aia nu e pierduta.

Si ce simplu lucru e invatarea! Iti trebuie doar un pic de atentie, ochii deschisi un pic mai mult, si .... voila! Imposibil sa nu te pricopsesti cu ceva in plus!

Azi, desi este foarte devreme, am si invatat ceva! Deja! Am invatat ca oamenii care vin la birou mult inaintea orelor de program o fac (de cele mai multe ori) in scopuri personale. Sa citeasca ceva in liniste, nederanjati, de exemplu. Sa creeze ceva poate, in aceleasi context de liniste si nederanj.

Am invatat asta de la o colega care a venit hotarata la mine la birou sa ii rezolv ceva cu mult inaintea orelor de program, si spunandu-mi ca oricum nu se duce la superiorul ierarhic decat dupa 8.30, ca pana atunci .... stii.... cand vii la birou devreme vii ca sa citesti ceva pentru tine, si .... Asta mi-a zis ea, intrerupandu-ma din ale mele pe la 7.45.

Pai ..... nu a fost bine ca mi-a zis asta? Nu am invatat eu ceva de aici?

zambete matinale

Grozave sunt diminetile (mai ales daca sunt LUNI! ) in care peste starea ta de "hei-rup" se adauga frumos o veste buna! Ai dintr-o data sentimentul unei plinatati pe care iti doresti sa o savurezi, sa o imparti, sa o destainui! Si iti doresti acolo in sufletul tau (de data asta in soapta, ca sa nu se sperie) sa persiste mult ....
........ macar pana la urmatoarea veste buna!

Si inauntru si-n afara

Azi am avut o stare cu care nu m-am mai intalnit demult, si de care imi era tare dor ....

M-am simtit, fara sa stiu de ce si de unde, de parca m-as fi aflat in afara trupului meu si as fi privit in si inspre mine. Eram si inauntrul meu, si in afara mea, eram si pe scaun la multinationala, si pe terasa la mare...
Aveam cafea in ambele existente, doar ca o preferam (si inca o prefer) pe a doua... Avea, in afara de cofeina that goes by default intr-o zi normala, aroma nisipului plimbat in picaturi fine de catre vantul marin.... Avea toate ingredientele de care am eu nevoie ca sa respir: culoare, visare, liniste ... Si mai avea ceva de care nu m-as lipsi niciodata daca as avea de ales: gust de caramel.
Pare o combinatie nefireasca? Sau ..... cel putin .. ciudata?
Eh ....
E marea mea, sunt visarile mele, aromele mele ....

I hope that tomorrow my coffee smells the same.....

Mi-as dori ...

Mi-as dori ca prin venele mele sa curga soare in loc de sange, si in felul asta toate framantarile mi-ar fi numai lumina si caldura!

Fiind manata eu de o curiozitate (inexplicabila, dar totalmente tembela) , am dat search dupa nunele meu pe Google.

Am aflat in felul asta ca sint medic (nu mi-e clar la ce spital, ca mi-am vazut numele pe la vreo doua … oi fi la ambele??!!??! ), ca sint inscrisa pe un site care incurajeaza creatia cu cuvintele (dar nu am postat nimic acolo) si pe un altul care o incurajeaza pe cea de-a desenatul (acolo imi arata un desen atat de stupid si copilaresc incat – antitalent fiind – am crezut ca m-am inscris pe bune acolo, intr-un moment de ratacire). Am mai descoperit ca am postat o fotografie a fetitei mele de 5 ani (mare realizare, ca fie-mea are doar 3 jumate). Mi-am gasit si scrisoarea la Dilema, dar macar in aia m-am recunoscut.

Aceasta stare a lucrurilor … nu m-a mirat foarte tare …. Se stie (s-a demonstrat stiintific!) ca femeile nascute in zodia gemenilor sint multilateral capabile. Nu m-am mirat deci, dar…. mi-am provocat singura dificultati. Daca devin o publicista de renume …. ce ma fac? Daca ma incurca valurile nestavilite de cititori pe mine, Ioana Dumitrascu scriitoarea, cu d-na doctor dermatolog? Va face oare d-na dortor fata solicitarilor masive de autografe?

Despre iubire

Ciudat rol joaca uneori coincidentele in viata noastra….



Prima mea mare iubire a stat sub semnul coincidentei.Era in vara unui an …. in care terminasem clasa a 6-a si un tren ma indrepta, impreuna cu ai mei, catre mare. Imi amintesc ca distractia preferata in drumul cu trenul era privitul pe fereastra, de pe coridor. Acolo am simtit prima data fiorii dragostei, manifestati intr-un schimb de ochiade cu EL. Eram maturi, fireste, si ne priveam discret in timp ce fiecare vorbea cu altcineva…. La coborarea din tren am schitat un gest de ramas bun, retezat, transformat intr-o aranjare a parului cu mana. Mi-a raspuns si el, tot retezat…. A fost prima comunicare non-verbala de acest gen…



La reinceperea scolii i-am povestit cu lux de amanunte prietenei mele drumul ala catre mare, si i-am dat tanarului meu aer de poveste . Ce interesant ni se schimba imaginea ideala a printilor de-a lungul vietii ! Printul primei mele iubiri era blond, cu ochi albastri si clari ….. Acestea erau dealtfel singurele detalii reale pe care mi le-as fi putut aminti despre el… Nu retin ce calitati deosebite i-am atribuit atunci, dar complicata increngatura de coincidente care ne este uneori viata m-a facut sa-l regasesc intamplator pe coridoarele scolii…. Era la a 7-a D (parca), era la fel de blond, cu privirea la fel de albastra cum i-o retineam ….



Ne-am declarat apartenenta sufletelor printr-un schimb de biletele intermediat de un coleg binevoitor…..



Isi amintea si el drumul cu trenul! Si il chema Horia…



Ne-am iubit strasnic timp de un an (scolar! ), si am atins cote nebanuite ale intimitatii atunci cand, intr-o dupa-amiza, ne-am tinut cateva minute de mana ….



Viata insa ne-a despartit …. Eu ma inscriam la Iulia Hasdeu, el vroia sa “se faca” bucatar…. Era clar, destinelor noastre nu le fusese dat sa se impleteasca vesnic … In vara de la sfarsit de a 7-a m-a si inselat intr-o tabara, cu o colega mai inalta decat noi doi la un loc, pe care am urat-o strasnic timp de cateva (sfasietoare) zile….



Apoi mi-am revenit…. Am decis ca viata merge mai departe ….

Ia-i, Doamne, romanului sictireala de pe urma!

Cred ca déjà clasica “romanul s-a nascut poet” ar putea fi schimbata cu usurinta in “romanul s-a nascut sictirit”.
Asta cu poezia e déjà desueta. Sictireala se pare ca este trasatura predominanta a caracterului romanesc.Cel putin asta reiese din figurile vesnic obidite ale persoanelor cu care interactionez (mai mult sau mai putin voit) zilnic.

Ne plangem ca viata este o mizerie, ca traim impovarati de lipsuri, ca nu avem chef de nimic, ca sefii sint naspa, ca e prea cald, ca muncim prea mult, ca ne distram prea putin ….
Ne-am obisnuit sa ne taram existenta dintr-o zi catre alta, vesnic nemultumiti, vesnic plangandu-ne.

Nu stiu ce ar trebui sa se intample ca sa ne scoata din toropeala asta. Ma intreb daca nu cumva, de la un anume nivel al sictirelii in sus, aceasta nu devine ….. netratabila!
Intr-o vreme eram suficient de naiva cat sa cred ca pot schimba cat de cat acreala intalnita la cei din jurul meu prin ceea ce consider eu ca se cheama farmecul meu personal. Dar … se intampla ca … fie farmecul asta al meu nu exista, fie e in cantitati insuficiente, fie ….. nu e bun contra ceea ce vroiam eu sa trateze!

Asa ca incetez sa-mi mai pun intrebari retorice, si incetez si sa mai caut solutii utopice.
Ma multumesc sa ma tin deoparte, incapatanat de optimista, si sa ma agat de fiecare frantura de bine pe care o gasesc in jurul meu, ca sa nu ma molipsesc.

In mare parte functioneaza……

PAPUSARUL

Avea o dugheana mica, prafuita si intunecoasa pe acea straduta.
Zilele ii curgeau aproape la fel, bocanind singur , speriind cu figura lui ursuza putinii copii care indrazneau sa-l spioneze pe la geamuri.
In vremea in care nu repara papusi distruse de prea mare zel, dragoste sau nepasare, papusarul mestesugea pe indelete un mic univers. Papusi de toate marimile, imbracate dupa toate modele, stateau aliniate ca la parada in rafturi, singurele locuri in care praful se temea sa se aseze. Era de mirare pentru toata lumea cum din mainile lui ieseau asemenea minunatii. Carpe vechi si demodate prindeau, odata umplute cu paie, o viata colorata. Erau atat de frumoase incat noaptea, in timp ce papusarul dormea, ele parca straluceau de la o lumina venita de niciunde.
Nimeni nu stia ce facea papusarul cu papusile. Incercase cineva, cu multi ani in urma, sa afle, dar privirea apriga pe care a aruncat-o papusarul a facut ca aceasta sa fie prima si ultima incercare de acest gen…

Fetita inainta cu grija, tematoare, catre locul care o speria si care in acelasi timp ii starnea sperante... Isi strangea la piept papusa stricata simtind ca prezenta ei ii da curaj. O stricase din greseala! Era o papusa veche, cu rochia decolorata si desirata, dar era singura ei jucarie... Noapte trecuta visase urat.... Somnul ii fusese din nou populat de monstri care ii rapeau linistea. De data asta o aruncasera intr-o grota, si ea a vrut sa scape de-acolo, si a vrut sa scape si papusa ! A tras-o cam tare de mana si a rupt-o.......
"Imi pare rau......Imi pare tare, tare rau" murmura ea catre sufletul de carpa. "Imi pare rau ca nu am putut alerga mai repede, imi pare rau ca din cauza mea ne-au prins"

Pravalia papusarului ii aparu in fata ochilor, si spaima o facea sa para si mai intunecata. Isi facu curaj si apasa pe clanta. Usa se deschise cu scartaitul tuturor usilor din spatele carora apareau monstrii visurilor ei, si rafturile pravaliei pareau deschideri catre adancuri sumbre care se departau pe masura ce se apropia de ele, pentru ca dintr-o data sa fie peste tot imprejurul ei, parca inghitind-o.

"Am venit.... pentru..... " murmura ea intinzand papusa catre umbra de la care astepta minuni.
"Ai venit pentru papusa. Pe care ai rupt-o, si acum o vrei reparata"
"Stii..... domnule papusar..... nu am rupt-o eu. Adica ... eu am rupt-o, dar nu asta vroiam, eu incercam sa o salvez. Eu am visat ..... Stii..... monstrii au..."
"Da fetito, monstrii! Cunosc eu monstrii astia care apar in vis si care distrug papusile ......Da .... prea bine ii cunosc..." ofta el.
"Au venit si la tine, domnule papusar?"
"Nu numai fetitele mici au monstrii in somn, draga mea. Ai fi uimita sa vezi cum pe masura ce cresti monstrii vor veni din ce in ce mai rar. Intai vin mai rar, apoi o vreme nu mai vin deloc...... si apoi, cand crezi ca te-au uitat, si esti pe cale sa-i uiti si tu...."
"Si ... daca nu mai vin.... inseamna ca niciodata nu imi voi mai distruge fara sa vreau papusa, asa-i?" a indraznit fetita vazandu-l ca s-a opit.
Trezit ca dintr-un vis, papusarul redeveni ursuz.
"Toate papusile sint la un moment dat distruse, indiferent daca vrem asta sau nu. Da-mi-o! Am sa incerc sa ti-o repar. Vino maine dimineata" zise el si o impinse pe fetita afara din pravalie.

Se lasa seara, si strada parea cuprinsa de un soi de oboseala trista. Era de parca lumina soarelui refuza sa mai lupte pentru coltul ala de realitate si se retragea catre alte spatii, mai fericite. Umbrele repurtau mici dar evidente victorii asupra unei strazi si asa sumbre, astfel ca seara parea de fapt alunecarea intr-un fel de moarte.
Dupa o vreme nimic nu mai lumina strada in afara de sclipirile cu iz de magie care se zareau din dugheana papusarului.
Parea ca tot universul e adormit, si totusi...... In coltul dughenei, infricosata, incercand sa priveasca inauntru era fetita.
Asteptase sa adoarma parintii ei si se strecurase pe nevazute aici. Ii ea teama sa-si lase papusa singura, auzise povesti care mai de care mai infricosatoare, si se decisese sa stea langa zidurile acelea pana ce lumina diminetii va fi alungat monstrii care, iata, nu apareau numai in vis....
Lipindu-se mai tare de usa a vazut ca aceasta nu era incuiata. Atat de usor s-a deschis sub greseala apasarii ei incat aproape ca parea o invitatie sa intri. Fetita se strecura usor prin pravalie incercand sa nu rastoarne nimic, sa nu faca niciun zgomot. Nu dorea decat sa isi vada papusa.
Stralucirea din rafturi o atrase insa irezistibil, si se apropie ca sa vada mai bine. Auzise istorii despre papusile acelea, dar niciodata nu vazuse vreuna din ele.
Pareau, intr-adevar , fermecate!
Erau diferite, si totusi ...parca ..... ceva le facea sa semene ...
Gasi pe masa o lumanare si niste chibrituri, si le aprinse ca sa vada mai bine. Cerceta cu mare atentie papusile, incercand sa vada ce anume le da tuturor aerul acela comun, in ciuda aparentei atat de diferite.
Si apoi..... cu un mic tremur de uimire..... gasi!
Mari, mijlocii, mici... cu rochii lungi de bal sau cu fuste mici de tenis, cu mantale de ploaie sau rochite de vara , zambitoare sau incruntate, cu par blond, saten sau roscovan..... toate papusile aveau ...acelasi chip!
Se mira cum de nu observase asta imediat, atat de evidenta ii parea acum descoperirea! Fruntea inalta, ochii mari si de o culoare greu de definit, ceva intre caprui, verde si aramiu....
Intinse mana si apuca una dintre papusi, una mijlocie, imbracata ca o japoneza.

“Am fi mancat orez cu betisoarele, si peste crud” auzi ea o voce cavernoasa venind din spatele ei.
Tresari speriata si scapa papusa pe podea.
“Cu atentie, te rog!” striga papusarul . “O sa invete lumea asta vrodata ca sint lucruri care nu trebuie atinse, si cu atat mai putin scapate pe pardosele??? Nu imi amintesc sa-ti fi dat permisiunea sa intri aici! “ mai tuna el catre fetita.
“Iarta-ma, domnule papusar, te rog….. Mi-e foarte draga papusa mea, si nu am vrut sa o las singura … aici….”
Oftand din greu, papusarul mangaie cu o atingere greoaie parul fetitei.
“Am fi mancat orez cu betisoarele, si peste crud” a repetat el radicand de jos papusa cu costum japonez
“Cine, domnule papusar? Cine ar fi facut asta?”
“Am sa-ti spun o poveste foarte veche, cu o papusa adevarata” rosti el cu greutate.

“Traiam departe de aici” incepu papusarul, sub privirea atenta a fetitei. “Era frumos acolo, mult mai frumos decat aici. Era soare mai mult, era potrivit de cald, mirosea a flori … si nu era niciodata praf…. Nu am fost nici un copil prea cuminte, nici un adolescent tocmai docil. Faceam toate relele copilariei, dar cu toate astea eram iubit si fericit in micul meu univers. Adolescenta m-a surprins nepregatit , si mi-a fost greu sa ma desprind din preocuparile mele prostesti. Atunci, in toiul framantarilor dintre copilarie si adolescenta, atunci a aparut EA…. Pescuiam cu o undita imporvizata dintr-un baston al tatalui meu intr-o balta facuta de ploaie. M-a privit ironic cu ochii ei mari, verzi-aramii, si m-a intrebat “Ai prins ceva?” Avea genunchii goi, niste botine stropite de noroi si un zambet obraznic …. Era cea mai frumoasa fata din lume…. Am simtit atunci ca tot cerul se pravaleste peste mine, si m-am descoperit dintr-o data ridicol pescuind cu o tentativa de undita in balta aia murdara… M-am ridicat, mi-am sters mainile de pantaloni si am zambit tamp, fara sa fiu in stare sa articulez niciun cuvant….. Am privit-o asa, mut, pana zambetul ironic s-a transormat intr-unul de-a dreptul dispretuitor, si a plecat…. Am privit in urma ei mult, mult timp dupa ce ea disparuse privirii mele… In sinea mea curgeau acum cuvinte in torente, replici inteligente, amuzante…. Eram o sclipire, un fulger de inteligenta, revarsate inspre fiinta ei demult plecata… Nu ma puteam desprinde, si am ramas privind aiurea din balta aia pana s-a inserat…
Aia a fost dupa-amiaza in care mi-am pierdut linistea…. Am cautat-o febril peste tot. Nu exista minut petrecut in afara casei in care ochii sa nu-mi alerge in cautari disperate, strigand-o, cerind-o…. Cand am revazut-o prima data am simtit ca imi iese inima din piept si alearga dupa ea, incercand sa plateasca polita cuvintelor alora nerostite… Avea aceeasi privire iute, ironica, dar genunchii nu ii mai erau goi, botinele ii erau acum delicate si curate si….nu mai era nici singura… Mana pe care mi-o inchipuiam molateca, in opozitie cu focul din privirea ei, se odihnea pe bratul unui tanar care ii vorbea intr-una…. Am urmarit-o mult timp dupa aceea. Niciodata nu a mai avut genunchii goi, mereu era cu el…. In ziua nuntii ei am plans langa zidurile bisericii care mi-o oferea privirii intr-o ipostaza noua…. Mi-am inchis in inima imaginea ei din dupa-amiaza cuvintelor tacute, si am pastrat-o acolo pana am simtit ca ma goleste de seva… Am invatat sa repar papusi, si am invatat sa le si fac.. Fiecare papusa are ochii ei, si fiecareia ii spun toate cuvintele alea pe care atunci nu le-am putut spune. In haine ca astea s-ar fi imbracat cand am fi mers pana in Japonia, unde am fi mancat peste crud si orez cu betisoarele…..” sfasi el privind din nou papusa pe care nu o lasase din maini.

Fetita se trezi ca dintr-un vis. Nu intelesese tot ce spusese papusarul. Intelesese doar ca a iubit pe cineva care nu l-a iubit. S-a intins catre el, incercand sa ii mangaie fata obosita cu manuta, dar a rasturnat lumanarea care cazu pe paiele imprastiate pe jos, aprinzandu-le intr-o clipita. A sarit repede de pe scaun, ferindu-se, strigand.
“Repede, domnule papusar, ia foc totul!” a tipat ea, privind fara a intelege privirea imobila a papusarului.
“Toata papusile sint la un moment dat distruse” a rostit el intr-un final. Hohotele unui ras sfartecat de tristete au umplut dugheana care era din ce in ce mai mult cuprinsa de flacari.
“Sa iesim, domnule papusar, nu vezi ca arde????”
“Toate, toate vor fi distruse” mai murmura el o data….
Cuprinsa de panica fetita isi croi cu greutate drum catre usa . Chiar acolo, aruncata pe un scaun, era papusa ei cu mana rupta. O apuca in graba si iesi pe usa , fugind cat putea de tare. Ajunsa departe, se intoarse sa priveasca in urma…

Dugheana ardea impreuna cu papusile cu ochi verzi-aramii, diferite si totusi asemanatoare, fiecare purtand in par si haine locurile in care papusarul si-ar fi purtat iubirea….

Si parca in tot zgomotul ala se auzeau invalmasindu-se in aer, arzand, cuvinte candva nerostite…..

AM BLOG

Iata ca mi-am facut si eu blog. Cochetam de mult cu ideea, dar abia azi am concretizat-o. Nu mi-e foarte clar cum se foloseste dar invat eu, in timp. Poate acum am sa scriu mai des ce-mi trece prin minte, si nu imi mai raman gandurile la stadiul de venit-prelucrat-nescris-uitat. Nu neaparat ca as avea niste ganduri fabuloase, dar .... sint ale mele totusi.